Spectatorii Astra Film Festival l-au putut vedea, marţi seară, pe marele Umberto Eco într-un documentar-eseu, proiectat în premieră naţională, un film ce reflectă cu fidelitate complexitatea şi frumuseţea minţii lui şi surprinde şi reprezintă ideea universală a unei biblioteci ca „memorie a lumii”, aşa cum îi plăcea lui Eco însuşi să o descrie.
„A fi curios intelectual înseamnă a fi viu. Şi credeţi-mă, o mulţime de oameni nu sunt vii”, spune marele scriitor Umberto Eco în filmul „Umberto Eco – Bibioteca lumii” (2022) , regizat de Davide Ferrario.
Biblioteca privată a lui Umberto Eco era o lume în sine: mai mult de 30.000 de cărţi contemporane şi 1.500 de volume rare şi vechi. Regizorul a lucrat cu Eco cu un an înainte de moartea scriitorului la un proiect video pentru Bienala de Artă de la Veneţia din 2015, obţinând acces la bibliotecă. Cu ajutorul familiei lui Eco, el a produs un documentar care descrie un loc unic.
Este un documentar-eseu, care combină imagini de arhivă, interviuri şi reflecţii personale ale lui Umberto Eco. De asemenea, bibliotecile în care au avut loc filmări servesc drept scenă pentru câteva lecturi dramatice, inspirate din ideile lui Eco şi interpretate de actori.
Eruditul, eseistul, romancierul, conferenţiarul şi polimatul italian, care a murit în 2016 la vârsta de 84 de ani, nu a deţinut doar un număr prodigios de cărţi, multe dintre ele ciudăţenii de anticariat; permiţându-i să facă conexiuni culturale uimitoare şi uneori îngrijorătoare, el a făcut semiotică – iar această practică este la fel de importantă pentru ficţiunile sale populare „Numele trandafirului” şi „Pendulul lui Foucault” ca şi pentru lucrările sale academice. De foarte multe ori, rezultatul investigaţiilor sale entuziaste a demonstrat că nu există nimic nou sub soare.
Cărţile, memorie vegetală
Eco numeşte propriul nostru creier sursa de „memorie organică”. Cărţile fizice sunt memoria vegetală. Cipurile de siliciu din telefoanele şi computerele noastre reprezintă memoria minerală. O memorie excelentă nu este întotdeauna un lucru bun. Aici el aminteşte de o povestire a lui Jorge Luis Borges „Funes, The Memorious” care are în centru un om care îşi aminteşte totul. „Şi este un idiot”, afirmă Eco. O memorie bună este una selectivă. Prin urmare, potrivit lui Eco, internetul este „enciclopedia, potrivit lui Funes”.
Tot în film, vedem că el se gândeşte că numai în ficţiune întâlnim adevăruri de necombătut. Până în ziua de azi, unii oameni insistă că lumea este plată şi totuşi, remarcă Eco cu ironie, nimeni nu pune la îndoială faptul că Clark Kent este în secret Superman.
Publicul din Sala Thalia a râs şi atunci când Eco s-a comparat cu autorul „Codului lui Da Vinci”, Dan Brown, şi a spus: „Eu şi el am citit aceleaşi cărţi; doar că el le-a crezut”.
Teoretizarea sa cu privire la posibilitatea ca Sir Francis Bacon să fi scris operele lui Shakespeare este o dezminţire hilară pe care unele persoane ar putea să nu o considere o dezminţire. În concluzie, cel mai bun mod de a explora lumea lui Eco este prin intermediul operei sale.
După cum susţine Eco, toate guvernele „criminale” depind de surse fabricate şi de „dezinformarea programată” pentru a ne distrage atenţia de la realitate.
„Umberto Eco – Bibioteca lumii” arată modul în care ideile lui Eco sunt relevante pentru predicţiile contemporane: proliferarea explozivă a teoriilor conspiraţiei, ascensiunea autoritarilor populişti deghizaţi în democraţi.
Alternativa de Constanța
